Intrebari despre depresie – interviu de Simona Tache
Cât de răspândită este depresia în zilele noastre?
Depresia este una dintre cele mai frecvente tulburări în rândul populaţiei, iar riscul pentru oricare dintre noi de a dezvolta o tulburare depresivă de-a lungul vieţii este de 15%. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în prezent, tulburarea depresivă este a patra cauză de dizabilitate, iar în anul 2020 se estimează că va ajunge pe locul doi, după bolile cardiovasculare.
Depresia este de 2 pana la 3 ori mai frecventă la femei decât la barbaţi, vârsta medie este de 40 ani pentru ambele sexe, 50 % din cazuri debutând înainte de 40 ani, iar 10 % după 60 ani. Conform OMS, 10-15% din mame fac depresie dupa naştere, fiind astfel afectată capacitatea acestora de a avea grijă de copil, cu consecinţe asupra relaţiei mamă-bebeluş şi a dezvoltării psiho-afective şi cognitive a bebeluşului.
Care e momentul în care trebuie să ne dăm seama că avem o problemă pe care nu o putem rezolva singuri? Care e momentul în care trebuie să decidem că avem nevoie de psihoterapie? Dar acela în care trebuie să devenim conștienți că psihoterapia nu ne este suficientă și că ea trebuie susținută cu medicație?
Ne dăm seama că avem nevoie de ajutor atunci când simţim că lucrurile ne scapă de sub control, când intensitatea suferinţei este prea mare sau când vrem să schimbăm lucruri, modalităţi de funcţionare defectuoase. Dacă vorbim despre o depresie uşoara, psihoterapia poate fi suficientă (dar nu neaparat, şi aici este importantă comunicarea buna între medic şi pacient), dacă depresia este serioasă atunci farmacoterapia cu sau fără psihoterapie este recomandată. În această decizie se ţine cont de o multitudine de factori: intensitatea suferinţei, gradul de disfuncţionalitate produs de depresie, cât de stresogen este mediul de viaţa profesional, familial al pacientului, etc., iar psihiatrul şi pacientul vor decide împreună asupra demersului terapeutic. Atunci când există un psihiatru şi un psihoterapeut este important să existe o buna comunicare între aceştia.
Gândirea psihiatrică contemporană agreează utilizarea combinată a medicaţiei şi a psihoterapiei, datorită beneficiilor mai mari dovedite de studii. Contrar percepţiilor populare, medicaţia nu şterge conştientizarea problemelor ci, ameliorează funcţiile cognitive, scade nivelul de anxietate, permiţând astfel pacienţilor să-şi înţeleagă şi să-şi poată exprima mai bine emoţiile, sentimentele, facilitând astfel un proces de introspecţie în psihoterapie. Medicamentele pot fi adjuvantele psihoterapiei, ele ameliorând majoritatea simptomelor, însă fără să poată corecta deficitele de funcţionare din viaţa pacientului; la rândul ei psihoterapia poate avea un efect favorabil asupra complianţei pacientului, asupra evoluţiei bolii, şi a calităţii vieţii pacientului. De aceea, la ora actuală se preferă o abordare integratoare.
Cât durează, în medie, un tratament pentru depresie?
Tratamentul depresiei durează în medie între 6-9 luni, în funcţie de severitatea depresiei şi de numărul de episoade depresive anterioare. Dacă evoluţia este favorabilă, tratamentul antidepresiv se scade treptat dupa 6-9 luni, sub supraveghere medicală. În situaţia în care în antecedente au existat mai multe episoade depresive, atunci va fi necesar un tratament de întreţinere cu durata de caţiva ani sau uneori toata viaţa.
De multe ori, se întâmplă ca pacientul să întrerupă tratamentul antidepresiv mai devreme şi fără acordul psihiatrului, situaţie în care creşte riscul de recădere.
Pacienţii trebuie să ştie că eficienţa unui tratamentul antidepresiv nu poate fi apreciată mai devreme de 4 săptămâni, deoarece există o perioadă de latenţă în instalarea efectelor benefice, prezentă la toate antidepresivele.
Unde poate duce o depresie netratată?
Depresia netratată are un impact major asupra calităţii vieţii pacientului şi a anturajului său. Simptomele depresiei: scăderea interesului şi a plăcerii, oboseala, scăderea capacităţii de concentrare, irascibilitatea etc – au un impact negativ asupra funcţionării sociale a pacientului, atât în familie, cât şi la locul de muncă, fiindu-le astfel afectată capacitatea de a munci, de a iubi, de a petrece timp cu cei dragi, de a simţi mulţumire, satisfacţie sau plăcere în viaţa sa.
Aceste lucruri accentuează sentimentele pacientului de incurabilitate, inutilitate, indezirabilitate, întărind astfel un cerc vicios.
Persoanele depresive au stare psihică şi fizică mai proastă, au relaţii sociale mai proaste spre inexistente, au tendiţa de a se izola social, au un risc mare la comportamentele de risc (consum de alcool si de droguri) ceea ce duce la probleme financiare, probleme de cuplu, şi nu în ultimul rând, la riscul unei tentative de suicid.
De multe ori, depresia netratată are un mare răsunet somatic – ceea ce noi numim depresie mascată, în care simptomele depresive sunt camuflate de simptome somatice, cele mai frecvente fiind tulburări gastro-intestinale cu caracter colicativ, inapetenţă, scăderea ponderală, cefalee, dureri lombare, palpitaţii, dureri în sfera genito-urinară, dureri cronice: de stomac, de dinţi, etc. Acest pacient este un mare consumator de servicii medicale, ajungând în urgenţă la diverse specialităţi, şi doar într-un final, târziu la psihiatru.
Ce se întâmplă cu depresiile tratate? Dispar pentru totdeauna? Se pot întoarce?
Evoluţia depresiei este de regulă recurentă, în 25% din cazuri chiar cronică. Statisticile spun că probabilitatea recurenţei este de 50% după un singur episod depresiv, între 50-90% după două episoade depresive şi de peste 90% după trei sau mai multe episoade.
Factoriii care favorizează recăderea sunt numărul crescut de episoade anterioare, întreruperea prematură/ într-un ritm prea rapid a tratamentului antidepresiv, mediu psihotraumatizant, alte boli somatice sau psihice, comportamentele adictive, etc.
Episoadele depresive majore se pot rezolva complet (în aproape 2/3 din cazuri), sau doar parţial (1/3 din cazuri). Episoadele de tulburare depresivă majoră urmează de cele mai multe ori unui stresor major, cum ar fi boala sau moartea unei fiinţe dragi sau divorţul. Factorii stresanţi psihosociali pot juca un rol important în precipitarea primului sau celui de-al doilea episod depresiv, dar rolul lor diminua in aparitia urmatoarelor episoade. Desigur alte boli somatice sau dependenţa de o substanţă, (cel mai frecvent de alcool) pot contribui la debutul şi exacerbarea tulburării depresive majore.
Medicația asociată depresiei dă dependență?
Tratamentul depresiei se face cu antidepresive. Tratamentul cu antidepresive NU provoacă dependenţă. În cazul în care pacientul prezintă anxietate importantă, se poate adăuga tratamentului andipresiv un tratament cu anxiolitice pe o perioadă de timp limitată. Acest tratament cu anxiolitice poate sa ducă la dependenţă, dacă se prelungeşte pe o perioada de peste 2 luni de zile. Efectul de toleranţă se manifestă prin faptul că medicamentul nu îşi mai face efectul la aceeaşi doză şi este necesară creşterea dozelor pentru obţinerea aceluiaşi efect. De asemenea, trebuie ştiut că la întreruperea bruscă a anxioliticului apare efectul de sevraj, manifestat prin nelinişte psihomotorie, tremor, stare de disconfort.
Revenind la întrebarea ta, tratamentul antidepresiv NU dă dependenţă, dar este un tratament care necesită supravegherea şi monitorizarea lunară (la debut chiar mai des) a medicului psihiatru.
Ce facem când avem pe cineva foarte apropiat într-o depresie foarte gravă, dar pe care și-o neagă vehement? Cum îl putem convinge să accepte ajutorul medicului?
Aceasta este întotdeauna o situaţie delicată, care necesită mult tact, diplomaţie şi multă răbdare. Recomand o atitudine empatică şi îngrijorată în mod autentic faţă de persoana cu depresie, însoţită de explicaţii clare, privind faptul că depresia este o boală, care poate fi tratată. De multe ori, datorită stigmatizării sociale, oamenii nu ştiu că suferă de o boală, şi se pot simţi uşuraţi să afle că suferinţa lor poate fi tratată la medic.
Suportul în cererea ajutorului medical poate fi de un real folos; de exemplu în a face programarea la medic, în a însoţi pacientul pentru a prezenta medicului simptomele (de multe ori pacientul are tendinţa de a-şi minimiza suferinţa, iar informaţiile oferite de familie sunt extrem de preţioase), etc.
Este obligatoriu ca depresia să aibă o cauză concretă, palpabilă, de tipul “Sunt deprimat pentru că m-a părăsit soția”? Sau poate apărea deși, teoretic, avem toate motivele să fim bine? Atunci când, din cauza depresiei, s-a sinucis Robin Williams, multă lume n-a înțeles de ce a ales să moară un om care “avea totul”.
Depresia nu are o cauză unică, ci este rezultatul unei vulnerabilităţi multifactoriale la depresie: genetică (Riscul genetic este de aproximativ 10-13 % pentru rudele de gradul I), biochimică (dezechilibre ale nivelurilor de neurotransmiţători: serotonina, dopamina, noradrenalina, etc în creier), biologică (există modificari ale structurilor cerebrale implicate în circuitele afectiv-emoţionale, modificări ce au drept consecinţă perturbarea transmiterii informaţiei între structurile cerebrale), stresul, etc.
Cele mai stresante evenimente de viaţă asociate depresiei sunt: pierderea în copilărie a unui părinte sau abandonul parental, trauma emoţională, abuzul, divorţul sau pierderea unui partener, pierderea locului de muncă. Declanşarea primului episod depresiv este adesea precipitată de un factor psihotraumatizant.
Există studii care au demonstrat că experienţele timpurii de abuz, abandon, neglijare sau separare pot crea o vulnerabilitate neurobiologică ce predispune persoana să răspundă în viaţa adultă la un factor stresant cu dezvoltarea unui episod depresiv. Şi aici există diferenţe: femeile care au fost despărţite de mamă în copilărie au risc crescut de depresie, risc mare de depresie dupa naşterea primului copil, iar bărbaţii par a fi mai vulnerabili la depresie după un divorţ/separare sau probleme legate de muncă.
De unde imaginea aceasta de Bau-Bau a medicului psihiatru care are o mare plăcere în a ne transforma în legume? Cum scăpăm de ea?
Percepţia anti-psihiatrie este veche, cu ea confruntându-se şi psihiatrii din ţările dezvoltate ale Europei, sau SUA, şi este din păcate dificil de combătut. Din punctul meu de vedere, a nu te adresa medicului psihiatru în cazul unei suferinţe psihice este la fel de grav ca a sta acasă în caz de infarct miocardic sau de abdomen acut. Asemenea suferinţei somatice, uneori chiar mai mult decât aceasta, suferinţa psihică este dureroasă, este invalidantă şi poate pune în pericol viaţa pacientului. Este o vorba de o prejudecată, care – ca orice prejudecată- se bazează pe ignoranţă sau frică de necunoscut. De cele mai multe ori, după ce ajung în cabinet, pacienţii înţeleg cât de deformată le-a fost percepţia despre întâlnirea cu medicul psihiatru.
Există o frică ancestrală, chiar o oroare faţă de boala psihică, încă din perioada în care bolnavii psihic erau consideraţi a fi posedaţi de demoni, sau mai târziu când bolile psihice au fost privite ca nişte defecte de caracter. Desigur, nici cinematografia nu a ajutat foarte mult psihiatria, imagini ca cele din « Zbor deasupra unui cuib de cuci » rămânând vii in mentalul colectiv. În plus, cred că boala psihică este în general percepută ca un eşec ce trebuie ascuns.
Chiar şi printre medicii şi studenţii la medicină se păstrează aceasta imagine (corpul profesional medical având un risc mult mai mare de depresie decât colegii lor ne-medicali; se pare că aproximativ 400 de medici mor anual în SUA prin suicid, iar incidența depresiei în rândul studenţilor de la medicină se situează undeva între 15-30%), psihiatria rămâne cenuşăreasa specialităţilor medicale. Lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani la noi, din păcate nu datorită unei schimbări de percepţie, ci datorită faptului că există o nevoie acută de psihiatri în occident, şi, prin urmare, se poate pleca din ţară foarte uşor cu această specialitate, ca rezident sau ca tânăr specialist.
Însă dincolo de aceste considerente, creierul uman este un organ complex, care îşi dezvăluie cu greu secretele, misterele. În plus, în psihiatrie, pentru ca suferinţa pacientului să poată fi înţeleasă, este necesar de un anumit grad de deschidere, de confesiune, de dezvăluire personală din partea acestuia. De aceea, întâlnirea cu psihiatrul nu este o întâlnire oarecare, ci este o întâlnire specială, la care participă întregul teatru intern al pacientului, întregul său roman familial, uneori cu conflicte sau traume transmise transgeneraţional. La întâlnirea cu psihiatrul, pacientul se aduce pe sine, familia sa şi o gamă întreagă de sentimente: frica, angoasa, vinovaţia, fobia, agresivitatea, ruşinea, iubirea, sau ruptura legăturii dintre afect şi corp, ca în tulburările psihosomatice. De aceea, întâlnirea cu medicul psihiatru nu este o întâlnire uşoară.
Cum putem scăpa de această imagine malefică a psihiatriei?
Este o întrebare dificilă, cu care se confruntă şi alte ţări. Personal, cred că este nevoie de o deschidere mai mare a psihiatrilor, de o disponibilitate mai mare de a comunica cu pacientul, cu familia acestuia, şi de o implicare- poate în activităţi de prevenţie la nivelul psihiatriei comunitare. De asemenea o mai bună comunicare/informare a medicilor de familie şi a celorlalti specialişti, pentru ca aceştia să poată trimite pacienţii către psihiatrie fără teama de a-i stigmatiza. Şi nu în ultimul rând – poate o alta abordare în media, care de cele mai multe ori transmite o imagine deformată a psihiatriei şi a psihiatrului, şi care, poate ar putea educa/informa mai bine publicul larg.
De cele mai multe ori, oamenii nu ştiu că psihiatrul este medic, că face un training de 5 ani (rezidenţiat) în psihiatrie (la fel ca cum face un cardiolog sau un chirurg) şi că meseria lui este să se ocupe de boala psihică.
Ce alte boli-surori de-ale depresiei mai strică viața omului modern?
Tulburările anxioase sunt de departe cele mai frecvente afecţiuni psihiatrice, simptome anxioase existând în foarte multe boli somatice. Condiţiile socio-economice, ritmul de viaţă alert, presiunea angajatorilor, noile tehnologii sunt factori care favorizează aceste tulburări.
Dr. Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru, interviu www.simonatache.ro, mai 2015