Mihaela Dumitru, medic psihiatru, îmi explică acest fenomen care a făcut ca iubirile de la distanță să devină noul Graal amoros: „O dată cu Internetul, oamenii încep să se cunoască, să se „întâlnească” în moduri diferite. Ca mijloc de comunicare, în mod paradoxal, Internetul facilitează comunicarea, reducând din momentele ciudate și stânjenitoare care se pot întâmpla în realitate. Asta în timp ce, pe de altă parte, crește izolarea oamenilor”.
„Internetul poate fi văzut ca un spațiu tranzițional, ca o zonă intermediară între sine și celălalt. Acest spațiu psihologic reprezintă un teren ideal pentru proiecția fantasmelor și a dorințelor. Este o zonă sigură de exprimare a vulnerabilității, a deschiderii emoționale și sexuale, liberă de angajament și din care se poate ieși cu un singur click”, îmi spune Dr. Mihaela Dumitru.
Dr. Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru, Revista Elle, decembrie 2015
„De-a lungul timpului, bărbații au avut cumva dreptul să înșele, comportament susținut și explicat de multiple teorii biologice și evoluționiste. Femeile aveau copii de la mai mulți bărbați, care contribuiau la creșterea acestora. Diferența între sexe în ceea ce privește infidelitatea a devenit din ce în ce mai mică, odată cu emanciparea femeilor și cu perioada de timp mai mare petrecută împreună la birou, în spații private, în delegații, cu relațiile pe Internet, site-uri de întâlniri etc.“, mi-a explicat Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru și psihanalist.
„Infidelitatea bărbaților se leagă cel mai adesea de dorința de a vâna, de gustul aventurii, al necunoscutului. De excitația și adrenalina pe care acestea le presupun, și mai puțin de o căsătorie nefericită. Există și situații în care bărbații pot înșela din cauza fricii de intimitate, de angajament. Femeile înșală cel mai adesea din motive emoționale: căsătorii nefericite, sentimente de singurătate, devalorizare, abandon etc.“, îmi spune dr. Mihaela Dumitru.
„În ziua de astăzi, se pare că ne îndreptăm de la monogamie către o monogamie în serie, mai multe relații sau căsătorii succesive“, îmi mai spune dr. Mihaela Dumitru.
Dr. Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru, Revista Elle, septembrie 2015
„Studiile arată că bebelușii ai căror mame răspund adecvat nevoilor lor, în primul an de viață, plâng mai puțin, dorm mai bine și sunt mult mai dispuși să accepte dorințele părinților lor“, ne spune dr. Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru, psihanalist.
Anumite comportamente materne atrag perturbări în relația mamei cu copilul și induc episoade de insomnii celui mic. Dr. Mihaela Dumitru ne dă câteva exemple care pot fi corectate: anxietatea crescută sau ambivalența față de bebeluș, și anume angoasele de moarte sau de separare (există mame care trezesc de multe ori bebelușul pentru a se asigura că totul este în regulă cu el), o atitudine incoerentă și imprevizibilă în îngrijirea celui mic (acele mame care au o dificultate reală în a se acorda cu nevoile bebelușlui, ceea ce în final poate duce la o carență afectivă), suprastimularea copilului sau depresia maternă post-partum, în primele luni de viață ale copilului. Dar, dincolo de simțul natural – matern sau patern –, există strategii parentale care pot îmbunătăți somnul copilului, acestea putând fi învățate și puse în practică, în funcție de vârsta copilului. În general, ajută să respecți nevoia de somn a copilului reducând stimulii înainte de culcare.
Dr. Mihaela Dumitru ne vorbește de partea afectivă și psihologică, declarându-ne că „a pune un bebeluș în pătuț pentru a adormi sau a se calma singur poate duce la senzația de neajutorare, de neputință, frică, abandon sau la pierderea încrederii copilului în părinte și în viață. Chiar și în cazul bebelușilor care nu se trezesc noaptea, este important ca mama sau tatăl să îi poată ține în brațe până adorm. Contactul fizic cu unul dintre părinți (de preferință, cel mai puțin agitat în acel moment), brațele mamei sau ale tatălui, pline de căldură, securizează și liniștesc, în același timp, bebelușul“.
Dr. Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru, Revista Elle Kids, octombrie 2014
Un copil ce creste suferind abuzuri fizice si emotionale din partea parintilor, se afla intr-o situatie paradoxala, de impas, fiind prins intre nevoia sa fundamentala de atasament si siguranta si frica fata de un parinte abuzator sau dezorganizat. In cazul acestui copil, care in copilaria timpurie a suferit abuzuri, cu un atasament dezorganizat, tulburarea de conduita poate fi singura sa modalitate de a prelua controlul asupra situatiei; acest copil la varsta scolara va avea tendinta de a manipula si de a deveni agresiv cu ceilalti, chiar si cu proprii parinti.
De aceea, cred ca este important sa intelegem ca tulburarile de conduita pot reprezenta raspunsul copilului la un impas subiectiv, si ca ele se construiesc ca mecanisme de adaptare la dificultatile acestui moment de impas. Copiii mici pot prezenta si ei tulburari de conduita, ca mecanisme de aparare impotriva anxietatii, a fricii de abandon, a dificultatilor scolare, etc. Adesea, copiii ce prezinta aceste tulburari, incearca sa faca fata unor medii ostile sau instabile, unei carente afective dar si lipsei limitelor parentale, a caror functie este structuranta pentru dezvoltarea armonioasa a copilului. Tulburarile de comportament pot fi o modalitate de a pune in scena, de a « evacua » tensiunile traite in familie, situatiile conflictuale cum sunt divortul parintilor sau violenta conjugala, sau abuzurile fizice si emotionale exercitate de adulti asupra copiilor.
Desigur exista si situatiile, mai rare, in care comportamentul acestor copii vine pe fondul unor tulburari psihice mai grave sau a unor leziuni cerebrale, de natura epileptica, traumatica, etc. Acestia din urma, nu pot intelege legatura dintre actiunile lor si consecinte, astfel incat ei pot reprezenta un pericol atat pentru ei insisi, cat si pentru ceilalti.
Atitudinea parintilor (stilul de parenting) joaca si ea un rol determinant in comportamentul copilului si evolutia sa, iar dintre situatiile ce influenteaza atitudinea parintilor si reprezinta factori de risc pentru apartia tulburarilor de comportament la copii, amintim: tulburari de comportament ale mamei, tatalui, ale cuplului-ostilitatea in familie, marimea familiei, nivelul socio-economic scazut, mobilitatea rezidentei, depresia materna postnatala, alcoolismul tatalui si/sau al mamei, alta toxicomanie sau alta tulburare psihopatologica.“
Dr. Mihaela Dumitru, medic specialist psihiatru, Revista Elle Kids, mai 2014
„Dorinta de a avea acces la viata intima a vedetelor e strans legata de imaginea de sine si identitatea noastra ca oameni. intr-o societate in care valorile morale sunt din ce in ce mai ambigue,oamenii au mare nevoie de repere, de a se identifica cu altii, pentru a putea creste, a se putea dezvolta si construi pe sine.“
„De cealalta parte a monedei, dorinta de a fi vedeta cu orice pret se inscrie intr-un demers de cautare afectiva si de recunoastere sociala. Odata cu celebritatea, vedeta traieste un sentiment de atotputernicie, asemenea bebelusului iubit de mama sa, in care simte lumea la picioarele ei, iar reperele in realitatea externa tind sa se piarda.“
Dr. Mihaela Dumitru, psihanalist si psihiatru
Uite cum vede lucrurile dr. Mihaela Dumitru, psihanalist candidat in Societatea Romana de Psihanaliza si psihiatru la EPSAN (Etablissment Public Sante Alsace Nord), Franta: „Trecerea dintre ani este o trecere simbolica, ca si cum, in aceasta noapte, ca oricare alta, dar atat de diferita, totul sta sub semnul schimbarii, al trecerii, al evolutiei. in aceste momente privim catre un viitor in care ne punem toate sperantele, ca si cum noul an ar putea face din noi un alt om: mai bun, mai frumos, mai intelept, mai generos. Rezolutiile la sfarsit de an tintesc, de cele mai multe ori, sa elimine, sa repare o parte defectuoasa a noastra, in cautarea iluzorie a unui ideal al eului, si tocmai de aceea sunt adesea sortite esecului, sau, mai rau, sunt urmate de culpabilitatea de a nu fi fost la inaltimea asteptata si proiectata pentru Noul An. As spune ca poate cea buna si mai profitabila rezolutie pe care o putem face de Anul Nou este sa reusim sa ne acceptam pe noi insine asa cum suntem, cu ingaduinta, cu intelepciune si cu multa iubire.”
„Frica este perfect normala. Punct de referinta in viata unei femei, eveniment intens investit si fantasmat inca din vremea povestilor cu printi si cu printese, casatoria simbolizeaza schimbarea si evolutia. Rit al trecerii de la o etapa la alta, casatoria constituie un pas important in devenirea ca femeie, marcand intrarea acesteia in maturitate. Ea presupune in acelasi timp asumarea unor separari poate dificile sau dureroase, dar totodata necesare: de un stil de viata anterior, de familia de origine, de mitul barbatului perfect, de fantoma unei foste relatii, etc.
Desigur ca in fata unui viitor plin de incertitudini, intrarea spre acest taram necunoscut este pavata cu intrebari, cu nelinisti si cu anxietati. Cu atat mai mult in societatea moderna, unde «si au trait fericiti pana la adanci batraneti» este aproape desuet.
Totusi, ne putem intreba daca nu exista si alte motivatii in spatele acestei angoase: teama de a nu iubi suficient, sau de a nu fi iubita indeajuns, teama de a nu suporta defectele partenerului, teama de sexualitate, de intimitate, de maternitate, de feminitate, frica de a nu fi invadata, ”devorata” de celalalt, frica de dependenta sau dimpotriva frica de a pierde independenta avuta, teama de a nu repeta greselile cuplului parental, etc.
Oricare ar fi situatia, panica dinaintea casatoriei poate fi atat un bun prilej de introspectie cat si momentul unor discutii deschise cu partenerul privind temerile si asteptarile fiecaruia. Cred ca intelegerea si acceptarea acestor temeri pot detensiona, calma si in cele din urma elibera partenerii in fata acestei alegeri atat de importante. Inaintea casatoriei, este important sa va cunoasteti sentimentele si sa puteti comunica cu voi insiva, pentru a putea avea un contact armonios si autentic cu celalalt!
… si poate sa va reamintiti motivele care v-au adus impreuna!“
Dr. Mihaela Dumitru
Legatura dintre factorii psihologici si starea parului e unanim acceptata si universal valabila. Toti cunoastem sau am auzit de persoane care, in urma unei psihotraume majore, au pierdut mult par sau au albit peste noapte. Alopecia a ajuns sa fie incadrata in ultima vreme in categoria bolilor psihosomatice, alaturi de dermatita atopica, eczema, urticarie, psoriazis etc. In plus, se stie ca pielea e unul dintre organele cele mai reactive la stres, iar pielea capului cu foliculii pilosi nu face exceptie.
Pierderea parului, cresterea secretiei de sebum sau matreata reprezinta adesea cuvintele prin care corpul nostru isi striga angoasele, singuratatea, fricile, pierderile, separarile sau conflictele inconstiente. Alteori ele ne vorbesc despre un sentiment de fragmentare corporala, de un gol, o imagine de sine deficitara sau despre conventiile sociale si relatia noastra cu autoritatea”, explica dr. Mihaela Dumitru.
Daca analizam situatia, legatura stransa dintre emotii si par e sustinuta si de vocabularul nostru, in care se regasesc multe expresii ce simbolizeaza aceasta corelare, dar si de cercetari stiincifice serioase. Medicul psihiatru mi-a povestit ca studiile din ultimii ani utilizeaza nivelul cortizolului din firul de par ca marker de masurare a stresului cronic. De exemplu, pentru a determina nivelul de stres al elevilor inainte de inceperea scolii, un grup de cercetatori olandezi a analizat si comparat fragmente din parul copiilor prelevate in timpul vacantei si le-a comparat cu unele recoltate la doua luni dupa inceperea scolii.
Studiul, care a fost publicat anul acesta, a demonstrat o crestere semnificativa a cortizolului in firul de par odata cu frecventarea orelor de curs. „De aceea, strategia terapeutica actuala consta intr-o abordare integrativa a alopeciei, care combina tratamentele dermatocosmetice, ce actioneaza asupra simptomului, cu psihoterapia de orientare psihodinamica, care se adreseaza cauzei aparitiei simptomului”, completeaza dr. Mihaela Dumitru.
Dr. Mihaela Dumitru, Revista Elle, septembrie 2013: “Podoaba capilara de-a fir a par”
„Americanii ii zic The Wedding Blues; este o stare de depresie care poate afecta tinerii casatoriti, preponderent miresele, imediat dupa nunta – cel mai frecvent la cateva zile sau saptamani dupa casatorie. Dupa ce au investit in acest proiect aproape un an de zile, ocupandu-se de cele mai mici detalii, dintr-o data totul se termina suficient de brusc ca tinerii casatoriti sa se trezeasca debusolati, intr-un mare vid. Se poate intampla ca mireasa sa fie invadata de sentimente de tristete, de neliniste, de momente de panica, de stare de plans si sa nu mai aiba chef de nimic, iar totul poate fi simtit cu atat mai acut cu cat mireasa a facut din organizarea casatoriei un scop in sine, traind aceasta perioada ca pe o numaratoare inversa. Exista mirese care vad acest eveniment aproape ca pe o confirmare a propriei lor existente – ca si cum, odata casatorite, viata lor se va schimba radical, vor deveni altcineva. Dar casatoria nu aduce cu ea nicio confirmare; casatoria este o calatorie in doi, cu multe probe pe parcurs si cu foarte multe transformari, este un dans continuu intre nevoia de fuziune cu celalalt si nevoia de libertate individuala.”
Psihoterapeutul explica de ce „blues-ul” afecteaza intr-o masura mai mare femeile, care investesc mult in acest eveniment la care viseaza din copilarie. „in ziua casatoriei, mireasa, imbracata ca o printesa, coafata si machiata superb, inconjurata de fotografi profesionisti, primeste toata admiratia tuturor vreme de 24 de ore. Pentru ca, dupa aceasta baie narcisica, sa fie alungata din taramul feeric al basmelor si obligata sa renunte la tron, la coroana, la rochie, pentru a deveni nevasta. in aceste conditii, revenirea la realitate poate fi dificila, ca si constientizarea faptului ca – din fericire! – viata merge mai departe.”
Si atunci apare sentimentul de gol si incep framantarile, incertitudinile, intrebarile: despre tine, despre partener, despre cuplu, despre acest „incotro” impreuna, despre cum poate exista „eu” armonios in „noi” etc. Nu e rara situatia in care, in febra organizarii nuntii, unul din cei doi – in majoritatea cazurilor barbatul, care se implica mai putin – este lasat deoparte, in favoarea spectacolului in sine, care capata proportii grandioase. Este un fel de a nu vedea padurea de copaci.
„As recomanda tinerilor ce vor sa se casatoreasca sa ramana conectati unul cu celalalt, sa comunice in permanenta, pentru a putea pastra si recrea acea armonie si unitate a cuplului”, spune Mihaela Dumitru, psihoterapeut. Acest parcurs al organizarii casatoriei ar trebui trait ca o calatorie in doi, in care mai importanta decat destinatia finala este calatoria in sine, cu clipele sale deosebite; un drum impreuna ce ofera oportunitatea de a te cunoaste mai bine, de a-l cunoaste mai bine pe celalalt, de a scrie impreuna un moment din povestea voastra comuna. Pentru ca, nu-i asa, dupa casatorie povestea merge mai departe spre „si au trait fericiti impreuna pana la adanci batraneti.”
Dr. Mihaela Dumitru, psihiatru – Revista Miresici nr. 3, 2012